Asta nu-i viaţă !

Cine nu s-a născut şi nu a crescut în aer liber, cu nemărginirea cerului deasupra, acela nu poate pătrunde adîncimea şi misterul existenţei, afară dacă n-a moştenit această putere. Un zid nu-i decît un zid, două ziduri fac o stradă şi o stradă nu duce de obicei decît la alte ziduri. Iată spaţiul în care se învîrte muncitorul şi pe care, pe bună dreptate, el îl dispreţuieşte. Vara, el n-a dormit niciodată noaptea afară. Habar nu are ce-i cerul. A pierdut cu asta jumătate din viaţă. Cealaltă jumătate i-o înghite munca, şi aşa îi trec zilele. Pentru ţăran - oricît de păcătos i-ar fi destinul - truda şi ziua lui nu sunt lipsite de măreţie, deoarece el se ia la trîntă cu natura, în timp ce muncitorul se învîrte în jurul unwi maşini, maşina în jurul ei însăşi şi amîndoi, împreună cu pămîntul, se spune, în jurul soarelui, dracu-ştie pentru ce, fiindcă totuna ar fi dacă tustrei ar sta liniştiţi. (Din Panait Istrati - Amintiri, Evocări, Confesiuni).

--
Căci oamenii trăiesc într-o închisoare fără rost,
În care, sub ochiul înfocat al soarelui,
Cu capetele-n jos, la treaba ce o au,
Ei viaţa şi-o închină unei munci fără de sens,
Şi nu visează să treacă de zidul temniţei în care stau.
Şi, pe măsură ce un an e-nlocuit de altul,
Lucrurile proaspete, roade ale muncii lor sterpe,
Le cad din mâinile ostenite şi rămân aşa,
Iar răgazul defel nu se apropie de ei
Şi mohoreala se aşază-ncet peste pieptul lor,
Cât despre ceilalţi, prea puţini
Din închisoare reuşesc scăparea
Şi se duc pe oceanul vieţii noi.
Condamnatul liberat va fi purtat de vânt
Oriîncotro-l va duce inima.

Apoi furtuna îl surprinde şi-l loveşte; şi printre
Fulgere şi trăsnete-l vedem
Doar ca o epavă dusă de furtună,
Iar căpitanul palid de pe puntea răvăşită
Cu chip în suferinţă şi părul răzvrătit
Ţinându-se-ndărătnic de a corabiei cârmă
Încă dorind să-ajungă-n nu ştiu care port
Se-ndreaptă spre un ţărm fals, ce nu se poate atinge.
Şi tot mai tare se aude mugetul
De mare şi de vânt şi prin bezna ce se-ndeasă
Tot mai neclar se văd epava şi cârmaciul,
Şi într-un timp dispar şi ţărmul stă pustiu.

Chiar nu există viaţă, ci tot acestea doară?
Nebun sau sclav, aceasta-i omul dară?

(extras din Tom Hodgkinson, Cum am ales libertatea).
--
Răspunsul micilor funcţionari

Da, aveţi dreptate: noi o ducem prost,
Ţăcănim într-una la maşina Yost.
Înnegrim hîrtie, forfecăm cupoane,
Urmărind cu ochii tinere cucoane
Care trec pe stradă... Sunt trăsuri şi lume,
Pretutindeni zgomot, soare cald şi glume.
Vremea parcă-şi merge mersul în galop
Şi aspectu-şi schimbă ca-n caleidoscop.
Iar noi stăm deoparte...
            Asta-i ni-i viaţa!
Tot mereu aceeaşi, sara, dimineaţa,
Slujba, facultatea, birtul şi chiria, -
Peste tot apasă grea monotonia.
Da, ni-i tristă soarta şi de nimeni plînsă,
Însă... Să traiască salvatorul "însă"!


Seara, când cad leneşi fulgii de zăpadă,
V-aţi oprit vreodată la un colţ de stradă, -
Cînd lumini la geamuri, vesele, pe rînd,
Una după alta se aprind, şi când
"Centrul" îşi trimite către mahalale,
În amurg, prisosul farmecelor sale ?

[...]

Cine le pricepe zâmbetul fugar?
Numai oropsitul mic funcţionar !

[...]
Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea, -
            Dar avem Iubirea!
Dar noi suntem tineri, noi avem speranţe!
Cînd ne-nchidem visul în obscure stanţe
(Nu ştiţi că noi facem şi literatură?)
O, atunci se schimbă vitriga natură:
Ne-aminteşte teancul de hîrtii albastre
Cît de larg e cerul visurilor noastre
În biuroul umed soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia zboară,
Ţăcăne maşina ritmul unui vers...

Voi atingeţi culmea, noi suntem în mers.

(A. Mirea Caleidoscop III Răspunsul micilor funcţionari)